Priveliștea când am ajuns în vârful muntelui era superbă. Mi-a luat ceva timp să realizez motivul pentru care m-am cățărat până acolo sus. De fapt, poate nu aș fi întors niciodata privirea înapoi sau în jos de la munte, muntele era focusul meu principal, obiectivul era să ajung în vârf. Când am ajuns sus instructorul mi-a strigat "have a look around" și abia atunci am vazut priveliștea din spatele meu. Munții zgrimțuroși la baza cărora se așeză albastrul mării îmbinat cu verdele palmierilor era o imagine greu de descris în cuvinte , era la fel de frumos ca priveliștile pe care le văd la fereastra avionului înainte de aterizare. O imagine care o să rămână întipărită în mintea mea pentru mult timp.
A fost un moment din acela care "iți taie respirația" sau "nu se uită niciodată". A fost deasemnea o "pentru prima dată" experiență, ceva ce mereu am vrut să fac și ceva ce era demult "on my wishlist".
Când mai bifez câte un lucru de pe "wishlist-ul" meu îmi tresaltă inima de fericire (de fapt nu știu cât contează să le bifezi, aș înlocui bifezi cu trăiesc, așa face mai mult sens) parcă mai adaug o picătură de fericire în paharul vieții mele. Încă unul dintre acele lucruri care mă face să spun că am trăit pe deplin.
Ne-am trezit devreme după o noapte lungă de dans într-un pub pe malul mării. Am dansat desculță căci eram în șlapi și nu programasem să mergem la vreun party dar acesta este frumosul situațiilor neprevăzute. Și ne-am trezit după cină în acest pub pe malul mării cu un dj chinez, cu care ne-am și împrietenit pe parcursul serii, și vreo alți 10 oameni. Nu dansa nimeni. Eram noi 3 și dj'ul chinez care se prinsese că ne place muzica latină și rula hit după hit. Eram udă leoarcă și mă dureau picioarele groaznic, nu mai dansasem așa cu poftă de ceva ani. Nu vreți să știți cum arătau picioarele mele când am ajuns la hotel.
Așadar a 2'a zi de dimineață nu mă simțeam în stare să urc un munte dar am mâncat un mic dejun copios care includea nelipsiții noodles și orez și am plecat la locul de întâlnire. Ajunși acolo era un cuplu în fața noastră cărora li se spuneau instrucțiunile. Am ciulit urechile știind că după ce urcă ei e rândul nostru. Vaaai ce emoții, i-am spus prietenului cu care eram că nu mai știu când am simțit ultima oară o chestie de genul ăla în stomac. Nu credeam că eram în stare să urc un munte ca un păianjan, de fapt mereu văd lucrurile mai complicate decât par înainte să le încep. Plecare e grea.
După prima incercare vroiam să renunț, mi se părea foarte greu și necesita multă forță fizică, dar și climbingul ca dealtfel multe alte sporturi e un fel de drog care provoacă dependență odată încercat deci am continuat.
Starea de bine și satisfacția că poți trece peste orice obstacol te împinge de la spate să încerci din nou și din nou. Am început prin a urca un traseu scurt și ușor apoi unul mai lung și la final cel de 25 metri, care a fost HELL, nu aveai unde să îți așezi piciorul, practic erai mai mult atârnat decât agățat de munte. Dar se spune că nu contează destinația ci ceea ce contează e să te bucuri de traseu și eu chiar am făcut-o din plin. Am savurat fiecare clipă din acea zi și in general din zilele de concediu.
Ultimul traseu a fost greu, mult mai abrupt, mai alunecos și mai provocator. La jobul pe care îl am nu cred că am rău de înălțimi dar în avion nu văd pământul sub picioare, aici întorceam capul și mă lua amețeala, luam în considerare toate riscurile posibile, app îmi verificam nodul de la sfoară la fiecare mișcare :)) Ajunsesem foarte sus și oamenii se vedeau acum mici ca navele ce le văd pe mare din avion într-o zi însorită. Instructorul trebuia să țipe ca să îl aud și eu eram tot mai speriată pe măsură ce înaintam. La un moment dat traseul a devenit foarte drept și nu reușeam să merg mai sus. Am stat acolo în impas vreau 10 minute așteptând să-mi recapăt din forțe. Am încercat de câteva ori să mai urc dar nu reușeam să trec acel hop, fiind o fire competitivă îmi era ciudă că nu reușesc să ajung în vârful ultimului traseu, cu atât mai mult cu cât fata dinaintea mea reușise și nu înțelegeam unde greșesc sau pe care parte să o iau ca să ies din impas. Într-un final am renunțat. Abia după ce prietenul meu a ajuns în vârf am înțeles unde greșisem, unde greșesc și în viață, la capitolul "răbadare". El a stat acolo vreo 20 de minute, a încercat toate posibilitățile, și-a luat timpul necesar și nu a renunțat după primele eșuări.
Climbingul este un fel de treapie, de mediatație, îți cere tot focusul de care dispui și energia fizică, te ține conectat cu muntele, creează o relație între tine și natură, când ești prezent acolo fizic, ești prezent cu sufletul, cu mintea și așa cum spunea des instructorul "it's good for you, it frees your mind".
A fost per total o experință foarte frumoasă pe care acum abia aștept să o repet și s-a meritat fiecare zgârietură, durerea unghiilor de la picoare și cucuiul din cap.
Următorul articol o să fie despre cum am petrecut celelate zile în Krabi, ce am văzut, la ce hotel am stat, prețuri și păreri.
Până atunci vă las în grija zilei de luni și vă doresc o săptămână scurta!
Cu drag,
Amelia T.
@traiesteautentic
No comments:
Post a Comment