Monday 19 November 2018

M-am inscris la primul maraton.





Dau timpul inapoi cu aproximativ 6 ani si pot vedea clar in memorie prima mea alergare. A fost intr-un parc din Italia, la scurt timp dupa ce m-am mutat din tara.

   Depresiva, trista, cu ochii umflati si inima rupta m-as fi cufundat in orice lucru care ar fi putut sa imi aduca alinare. M-am inscris la un curs de italiana, mi-am cumparat o plasa plina cu carti, ieseam oricand aveam ocazia, imi cumparam singura flori, aveam vointa sa merg inainte dar nu aveam forta.
   Toti am trecut sau trecem prin momente in care viata prinde culori de alb si negru, inima este obosita si grea, oamenii ne dezamagesc sau inceteaza sa ne mai iubeasca, oamenii pleaca prea devreme din vietile noastre sau momente in care pierzi gustul bucuriei si viata este departe de ceea ce te astepti sa fie. Indiferent de motive, doare.
 
    Era o dupamasa calda de primavara, petrecusem toata ziua in casa asteptand sa vina mami de la munca ca sa vorbesc cu ea. Povestile noastre interminabile, la fel ca si alergatul mi-au salvat sufletul de multe ori, erau zile totusi in care nici nu vroiam sa mai vorbesc, in care eram satula de aceleasi povesti repetate la infinit, povesti din care storsesem prea multe concluzii, erau zile in care nu mai reuseam sa ariculez ce simt si vroiam sa incep capitole noi, activitati noi, sa-mi fac amintiri noi. Acea dupamasa calda de primavara aducea ceva nou cu ea, razele de soare care cresteau in intensitate in fiecare zi ce trecea si zilele de vara care se apropiau grabite cresteau in mine dorinta de nou, era ceva ce uitasem de mult cum se simte. Un sentiment dulce.
   Mi-am pus singura pereche de adidasi pe care o aveam in picioare si i-am zis mamei mele ca eu merg la o plimbare in parc. Era obisnuita sa ma vada facand lucruri neprogramate, pe fuga. Intr-un final nimic nu mai avea un program pentru mine, nici somnul, nici mancatul,  nici starile mele emotionale.
   Cu castile in urechi, pas dupa pas, am ajuns in parc. Italienii sunt iubitori de alergat, de fapt de activitati in aer liber si in dupamasa aceea in parc erau multi oameni care alergau. Am luat-o si eu la pas incet pentru vreo 15 minunte, sa fi facut vreo 2km dar nici nu conteaza,  important e cum acele 15 minute m-au facut sa ma simt. Alergatul, ca orice activitate de tip aerobic elibereaza in corp endorfine, hormon care mai este numit si hormonul fericirii. Endorfinele ne dau o stare de bine, care o data gustata vrem sa o simtim iar si iar si credeti-ma, am mancat la dulciuri de toate feluri, de peste tot, am mancat Nutella cu lingura si am mancat inghetata la kilogram, nimic, absolut nimic nu se compara cu senzatia unor km alergati usor sau repede, in natura.

   Cand m-am intros acasa de la alergat cu fata relaxata si aproape entuzismata, mami a continuat sa ma trimita in parc in fiecare seara si de atunci m-a sprijnit in toate nebuniile mele in ceea ce priveste aceasta pasiune, asa mult incat, anul acesta de ziua mea ca si cadou am primit inscrierea la primul maraton din viata mea, in Paris.

   Credeam ca 2018 o sa fie anul meu, imi propusesem foarte multe lucruri, imi facusem planuri, orgaizasem vacante si pot sa spun cu sufletul deschis ca anul asta a fost al oricui, dar nu al meu.
   Am simtit o durere asa mare dupa moartea lui tati ca nu stiam cum si cand o sa se vindece, zile in care deschideam ochii ca dupa un cosmar si simteam greutatea lumii pe sufletul meu inainte sa adorm. Imi era dor de un somn linistit, fara ganduri. Alergam si plangeam, plangeam si alergam. Ma simteam nebuna, trista, bolnava, pierduta, da, pierduta e cuvantul.
    Alergatul si de data asta mi-a salvat viata, nu mi-am imaginat niciodata ca o activitate atat de banala, cum ar numi-o multi, o sa ma sprijine mental in cele mai mizerabile stari emotionale, a ajuns sa fie modul meu de a face terapie, alergatul este refugiul meu in cele mai grele perioade din viata si in aceleasi timp, modul de a sarbatorii victoriile.

   Alergatul m-a facut mai increzatoare, mai buna, mai motivata, mai muncitoare, mai fericita. Ii datorez atat de mult incat as putea scrie o carte despre asta. Alergatul m-a crescut ca si persoana, fizic, emotional si mental, mi-a demonstrat ca merita sa luptam din greu pentru vicotriile noastre, ca sunt mai puternica decat credeam, ca nimic nu este prea greu de atins daca depun munca necesara si ca pot sa am o minte sanatoasa intr-un corp sanatos pe care sa il venerez si sa il iubesc.









 
   












 

Ce am realizat până la 30 de ani

Mă apropii cu pași repezi de 30 de ani. Este primul prag din viață pe care chiar îl simt ca un prag. La 20 mă uităm doar înainte, acum mă ...