Cate orase am vizitat luna trecuta, cate ore de zbor, cate zile plecata si cate setimente pastrate in suflet si in multe poze?

    Am mai zis ca viata de asistenta de zbor poate fi provocatoare la nivel fizic, mental si emotional? Cred ca nu, dar daca am mai zis intelegeti ca sunt o asistenta de zbor si uit des lucruri.

   Viata devine pe luna ce trece mai haotica, azi rad, maine plang, lucurile se intampla repede, cateodata zbor la New York dus-intors in 2 zile, azi sunt in Asia, maine in America si poimaine ma intorc acasa si cand ofiterul de la securitate ma intreaba de unde vin, imi trebuiesc cateva secunde bune sa ma gandesc la un raspuns.

   Ieri am aterizat din New York in Roma, azi scriu de acasa in timp ce incerc sa-mi desfac bagajul, bag la spalat, calcat pentru refacut bagajul si lasat casa in ordine. Mai devreme a plecat mami dupa o conversatie de incurajare, oare o sa cresc vreodata? si as fi vrut sa dorm putin, in schimb mi-am facut o cafea si butonez aici, asta este mai odihnitor pentru mine, mai terapeutic.

    M-am mutat in Italia acum o luna si putin, si desi credeam ca o sa-mi priasca, momentat ma zbat cu toate fortele...sa nu stau. Aveam confortul meu in Anglia, masina mea, prietenii mei, sala mea, parcul in care alergam, masina mea de cafea si restul, ce nu aveam, ma obisnuisem sa nu am.

      Azi dimineata m-am trezit in lacrimi, fara motiv, trista, nostalgica, intr-o casa pe care, inca, nu o recunosc ca a mea. Mie imi place zona de confort, cred ca le place multora, pentru mine zona de confort se aseamana cu momentul in care te arunci in patul tau seara si patul te ia in brate, te iubeste, e al tau, cand dimineata stii ce gust are cafeaua cu laptele pe care il cumperi de ceva timp de la chioscul de la colt. Cand apa de la dus are aceeasi viteza de ani si nu isi schimba temperatura la fiecare minut, cand deschizi ochii in camera pe care o cunosti si lumina soarelui rasare si creeaza aceleasi culori si forme pe peretii camerei tale, cand auzi motorul masinii si stii ca sotul, prietenul, mama, tata, copilul ajunge acasa, si te pui sa incalzesti mancarea, zambetul de pe fata, creste.

      Viata asta haotica ma face imi pun multe intrebari. Este ceea ce vreau? Merg in directia corecta? Vreau sa fac altceva? Folosesc tot potentialul pe care il am?

      Cred ca, odata oameni adulti nu mai e cale de intoarcere, adica cum? parca acum am descoperit roata. O sa spui, Amelia, "acum ai descoperit ca viata merge numai inainte, ti-au trebuit 28 de ani sa intelegi asta?", si raspunsul este Da, DA!, eu tot asteptam momentul cand lucrurile incetinesc, nebunia asta nu o cunosc, parca alerg dupa momente si de multe ori, le pierd, dispar.
     O prietena mi-a zis recent, tu iti dai seama ca tu traiesti intr-o viata cat traiesc altii in 3, tu iti dai seama de cate experiente de viata faci, de cati oameni cunosti, de cate locuri vezi, de cate aventuri ai? de care tari vezi intr-o luna, continente? Pentru un moment a fost o revelatie, nu, nu mi-am dat seama pentru ca nu am timp sa realizez, poate nici nu eram pregtita sa realizez. Luna trecuta am fost in 7 orase, pe 3 continente, am fost plecata de acasa intr-o medie de 20 de zile, am zburat 75 de ore activ si vreo 20 de ore ca si pasager si statistica poate continua.
   Rezultatul la statistica asta este ,"WOOW"

    Cand ajung in impas se intampla ceva cu mintea mea, isi pune un km de intrebari, cred ca mintea mea se transforma in autostrada la care se viseaza in Romania acum, o autostrada de intrebari si cumva, as vrea raspunsurile la toate, aici si acum si singura cale de a ma linisti e dragostea celor din jur, confortului zambetului mamei mele, te iubesc-ul de la Joey(prietenul meu), cuvintele calde si imbratisarile virtuale sau reale care imi arata ca viata e absolut MI-NU-NA-TA, asa cum e ea si continua sa ne invete si sa ne dea lectii atunci cand refuzam sa le mai primim.
     Realizez ca suntem o piramida de suflete vii si tot ceea ce conteaza sta in cum ne sprijinim unii pe altii.

 Acum ma intorc la facut bagaje, maine plec la Oslo, duminica in Orlando, marti in Stockolm si joi in Dubai, pentru vacanta, si apoooi, locul pe care il numesc acasa, Timisoara, doamneee!! abia astept sa imi smotocesc nepotelul!

Pozele lunii februarie...

NEW YORK

Valentine's Day- Haarlem

AMSTERDAM

 Ladies of Soul concert

Rasarit, conducand spre aeroport in Amsterdam

KRABI- THAILANDA

COPENHAGA

OAMENI DRAGI

Amelia T

Daca m-as fi nascut in secolul XX

 

   La ce te gandesti cand nu te ia somnul? Unde calatoreste mintea in cele mai linistite momente?
De cand am inceput sa zbor am des momente in care nu pot sa dorm sau contrariul, momente in care nu ma pot trezii :)), traiesc o viata a extremelor,  fusul orar, noptile inversate cu zile, extrema temperaturii sau a cotinentelor. Cand nu reuseam sa adorm, am incercat: sa numar oi, sa respir adanc, sa ma gandesc la lucruri frumose, sa nu m gandesc la nimic, sa-mi imaginez viitorul, sa scriu scrisori sau cuvinte pe care sa le asez pe hartie, lucru pe care rar il fac in lipsa de timp, zic eu, sa citesc pentru 10 minute si sa incerc din nou, pana cand, simt ca stomacul meu incepe sa ceara ceva, senzatia de rostogolire in gol- on, face un fel de sunet asemanator cu ultimul strop de bautura tras pe un pai dintr-un pahar aproape gol, mai astept putin, timp in care imi neg senzatia de foame si ma intorc la oi, lucruri frumose,nimic, gol, respirat...cand inteleg ca e cazul sa ma ridic ca sa iau ceva in gura, imi dau seama ca nu mi-e pofta de nimic din se poate gasii prin valiza, alune, ton, coca cola, niste pungute de unt de arahide sau nutella furate de la micul dejun, biscuiti, banane, dar trebuie sa imi potolesc stomacul cu ceva asa ca iau o imbucatura din ceva ce dimineata nici nu imi aminesc ce a fost si ma intorc la oile mele.

    Ciudat e, ca toate gandurile alea interesante pe care as fi vrut sa le scriu, se naruiesc pana ma ridic din pozitia de culcat in pozitia de sezut si aprind laptopul. De parca as fi dormit, dar parca nu, asa ciudat incat ma indoiesc si eu de abilitatea de a raspune la aceasta intrebare.
    Dau un serach rapid pe Google ca sa imi pot continua ideea, mi-am amintit cateva ramasite din gandurile de mai devreme, cum sa explic asta, stiti cand va treziti dintr-un vis atat de real incat va amintiti tot, ei bine, aproape tot si totusi, detaliul acela pe acre nu vi-l amintiti conteaza, da, that's it!

   Search-ul pe Google mi-a gasit rapsunsul la cautarea mea si Wikipedia zice asa: "Prima masina din istorie avea o unitate de propulsie cu aburi, asta se intampla in jurul anului 1769. In 1806 apar masinile dotate cu motoare cu ardere interna care functionau cu combustibil lichid . In jurul anului 1900 apar si masinile cu motor electric."
   Si totusi cati oameni in 1900 isi permiteau o masina si mai ales cate femei?
   Traim astazi muzica data la maxim, melodia preferata in timp ce conducem in drum spre mare sau spre munte, mergem la munca sau ne ducem copiii la scoala, datorita oamenilor care au visat maret inainte de noi.
    Aviatia a ajuns la nivelul la care este astazi, mult mai tarziu si daca nu ar fi fost asa, probabil nu as fi avut acest loc de munca, probabil, dar cu siguranta nu as fi avut sansa sa vad atat de multe locuri intr-un timp atat de scurt, calatoritul si paginile de instagram #traveller#aroundtheworld nu ar fi fost posibile si singurele lucruri cu care am fi imbatranit, ar fi fost aceleasi ca si bunicii nostrii, cartile, munca, viata simpla si imaginatia.

    Aveam in jur de 16-17 ani cand m-am uracat in autobuz ca sa merg pentru prima data la Timisoara. Sentimentul pe care l-am simtit pe calatoria aia de 3 ore o sa ramana cu mine toata viata. A fost sentimentul de libertate, de curiozitate, de incantare. Azi cred ca a fost ceva ce m-a urmarit mereu, plecatul. Eram fericita sa plec si sa cunosc, sa descopar si astazi acest sentiment doar a luat o alta conotatie, a evoluat de la omida, la fluture.

   Ce as fi facut daca m-as fi nascut in jurul anului 1900 si masina inca nu era un bun strict necesar?(ma intreb daca si alti oameni isi pun intrebari de genul) stiu ca ce nu stii inca, nu te doare, dar spiritul curios, dorinta de a explora, salbaticia din venele mele ar fi fost aceasi si atunci ridic din nou intrebare, ce as fi facut?

  Cu siguranta as fi colindat dealurile salbatice din jurul Coronini-ului calare pe un cal, as fi iubit aerul de libertate care si-ar fi facut loc in parul meu lung, vantul proaspat care mi-ar fi intrat adanc in plamani si senzatia de fericire eudaimonica care mi-ar fi invadat corpul, as fi dat la vasle intr-o barca si m-as fi uitat la  apusul soarelui de pe malul Dunarii linistite in timp ce as fi mancat paine facuta in casa cu unt si dulceata de capsuni. M-as fi trezit cu cantatul cocosului si mi-as fi facut o cafea cu lapte proaspat insotita de oua ochi si carnati de casa, poate as fi fost putin mai grasuta dar cine isi facea grijile astea acum 100 de ani.  M-as fi spalat intr-o cadita cu sapun peste tot si nu mi-ar fi trecut niciodata prin gand ca exista vreun produs numit balsam de par.As fi luat o foaie de hartie si un stilou si as fi scris scrisori oamenilor dragi in care as fi explicat viata, asa cum este, in linistea dupa-amiezii as fi baut o ceasca de ceai si as fi citit carile preferate. Serile ar fi fost pentru familie, gatit, vin, muzica, veselie si conversatii.

    As fi devenit experta la saritul din barca si urcatul in barca, lucru care mereu mi s-a parut greu cand eram copil, daca nu as fi crescut asa repede poate as fi reusit sa ma perfectionez. As fi avut timpul necesar sa fac lucrurile pe care acum ma plang ca nu am timp sa le fac. As fi semanat legume, flori si copaci in gradina si m-as fi ocupat ca semintele semanate sa aduca roade. As fi mers la pescuit si as fi invatat cum sa gatesc un peste in toate felurile. As fi scris povestea mea, amprenta mea asupra vietii intr-un jurnal sau intr-o carte. Povestea mea e tot ceea ce am, ceea ce mereu o sa am, cine sunt si acel ceva autentic si original care imi apartine in totalitate.


  O mare parte din povestea de mai sus imi apartine, am petrecut o mare parte din copilaria mea intr-o raza de aproximativ 2-3km. Tot ceea ce conta atunci pentru mine era in aceasta zona, gradinita, mai tarziu scoala, biserica, locul de joaca, familia, prietenii si rudele. Familia mea a fost si este centrul universului meu, mami m-a invatat sa invat, sa ma incred in propriile forte, sa fiu idependenta si sa gatesc, iar tati m-a invatat sa-mi tin sufletul bun, cald, si sa pescuiesc.
    Cand eram copil asteptam cu nerabdare sa treaca ziua de luni, sa ajunga vineri, sa vina ziua copilului, ziua mea, taiatul porcului, Craciunul. Pastele si vacanta de vara. Fiecare eveniment avea un loc important in viata mea, iar zilele se scurgeau usor si rar erau marcate de evenimente speciale.

    Astazi, ma uit cu nostalgie la perioada copilariei, uneori ajung la finalul unei saptamani ocupate si fac eforturi sa imi amintesc cum si unde a inceput. Deseori imi controlez telefonul sa verific ce zi a saptamanii e. Timpul si orele zilei parca s-au redus la jumatate de cand eram copil si viata se scurge extrem de repede.

   Mi-e dor de zilele cand ziua parea sa aiba 24 de ore si singurele griji erau temele.