Monday 24 October 2016

Ieri Seara.


  Plang rar acum, foarte rar, am invatat sa cultiv armonia si sa culeg fericirea.

   Dar oare creste mereu doar o recolta frumoasa, bogata si sanatoasa , oare creste doar ce am semanat? Cata iarba rea este de jumulit pe langa?

Seara asta plang. Ma simt slaba, vreau sa ma iau in brate. Ma ghemuiesc inlauntrul meu, simt ghiarele propriilor ganduri adanc infipte in mine.

   Oare taieturile fizice o sa'mi ramana ca cicatrice si in memorie?

   Oare durerea se poate premedita si frica, frica ma transforma intr'un morman de liniste, imi blocheaza privirea intr'un punct, fix. Nu vreau sa ma intorc acolo, am fost ,am fost si nu o data. Am fost si  sunt fortata sa ma intorc.

     Am crezut ca mi'am invatat toate lectiile, am crezut ca am crescut puternica, am crezut, am crezut ca am avut destul dar sculptorul suprem nu e de acord cu mine si ma intoarce in locurile sumbre, undeva intr'o inchisoare a mintii si a sentimentelor. Am fugit departe de locurile care mi-au pus catusele pe inima, de fiecare data, m-am descatusat, m-am luat in brate, m-am condus spre libertate si acum ma intorc sa platesc tribut.

   Un gand masochist ma bantuie. Vrea sa rad in fata acestei rautati a vietii,  vreau sa rad pentru ca am plans destul si vreau sa o ignor, sa o doara pe ea si nu pe mine. 

Vreau sa ma uit cu mandrie in ochii ei si sa nu ii ofer cuvinte, sa nu ii mai vars lacrimi, nicio mimica,  sa nu ii fac spatiu in memoria mea, sa privesc furtuna si sa nu simt nici vantul, nici ploaia, nici tunetul,  sa strang din dinti, sa raman imuna...


A.T.

Saturday 17 September 2016

Cu gandul la el.




 Candva mi'am soptit mie insami ca nu am timp pentru iubire, nu e momentul potrivit si inima mea nu e pregatita. Si ea, a batut la usa si a plecat.

   Cand am vazut doar cicatrici ramase, am vrut pe cineva sa le sarute, sa le mangaie dar vazand ca nu mai ajunge le'am acoperit bine cu haine si am iesit in lume, sa traiesc!

   Cand mi-am umplut bagajul inimii cu frici si nesigurante, vroiam pe cineva sa le asculte. Il cautam pe el in fiecare persoana pe care o intalneam si el nu era nicidecum acolo, el era un calator fara busola.
   Pe un drum gresit cu un bagaj mai greu decat al meu acel strain avea un pas grabit care mergea spre prima destinatie... posibila. Am preferat mereu calatorii lungi cu o destinatie precisa.

  Cand ma bucuram de viata, vroiam sa ma ia in brate, sa se bucure cu mine, sa muscam din felia de tort impreuna, sa vedem apusul din acelasi colt de lume, dar strainul care era langa mine vroia doar un pahar de vin si o noapte in flacari.
   Am iubit mereu diminetile de dupa.

    Nu mai vedeam rasaritul soarelui, nu mai auzeam ciripitul pasarilor, aerul rece al dimineatii, roua, valurile marii. Creasem un mediu perfect pentru conservarea unui sentiment de amoteala, o hibernare a emotiilor.  Si totusi...ele au fost mereu acolo. Bucuriile mici creeaza fericirea mare. Fericirea,  este formata din bucurii mici.

   El este acolo si e la fel de curios ca si tine sa te cunoasca, sa te descopere, sa te respire. Opreste'te , asculta, priveste, vezi cata frumusete e pe strada asta?  Traieste!

   Pentru a ajunge pe carare potrivita impreuna, trebuie sa invatam strada separat si orice destinatie la care vrem sa ajungem are nevoie de doua lucruri , timp si combustibil!

A.T


Thursday 7 April 2016

Din Cufarul cu Amintiri

    Stateam pe o banca in fata casei si priveam cum cerul incepea sa isi schimbe culoarea, cativa nori abia luau forma si acoprerau razele de soare, se ridica putin din  praful de pe ulite si se simtea o adiere usoara, placuta, cand soarele se ascundea de tot si norii inlocuiau albul cerului stateam si ma uitam cu ochi de copil la furtuna ce avea sa vina, nu mi-a fost niciodata frica, atat timp cat era lumina. Obisnuiam sa stau pe banca pana cadeau primii stropi. Am intrebat'o pe mami nu o data cum era ziua in care m-am nascut , mereu am simtit vremea aceea ca fiind ceva al meu, special, simteam ca imi linistea sufletul, ma punea pe banca, cuminte si senina, nu ma lasa sa gandesc, ci doar sa simt, se apropria o furtuna iar eu ramaneam calma, cu toate simturile vii. Raspunsul mamei mele era mereu acelasi, te'ai nascut la 4:50 dimineata si era noaptea. Poate noaptea aceea norii ascundeau stelele si furtuna era aprope dar nimeni nu stia...dar pentru mine era prima mea amintire.

   Bunicul meu obisnuia sa imi povesteasca multe despre ispravile lui, niciodata nu m-am simtit iubita de el dar totusi obisnuiam sa merg des pe la ei, ma bucura gandul ca le pot darui din timpul meu, din bucuria mea,  din tineretea mea,  vroiam sa ma fac iubita, apoi am realizat ca pana si iubirea este o alegere.
   Il ascultam asa cu drag cand imi povestea cum a negociat sa cumpere pamantul pentru casa noastra si cum facea chiar el caramida pentru casa, cum se ducea la sarbi, de care ne desparteau cateva talpi de Dunare si aducea mancarea care in vremea aceea nu se gasea la noi,  avea un obicei sa isi tina degetele impletite si policii ii invartea unul in jurul altuia, se uita des inspre usa cand vorbea si zambea. Imi placea sa fac cate o gluma si sa il fac sa rada. Cand facea ceva bun de mancare, cateodata, daca nu era bunica acolo, ma striga si imi dadea sa incerc, nu eram obisnuita cu placinta de malai cu jumari dar totusi incercam  si ii ziceam ca e buna, adevarul e, cum zice mami, ca mereu am preferat carnea. Amintirea asta e foarte strans legata de casa unde am crescut , casa unde am trait pentru 18 ani si de care acum nu ma mai aleaga nimic...doar amintirile.


   Amitirile sunt ceva ce luam cu noi cand plecam, bagajul sufletului impachetat la gramada an dupa an, si despachetat si reimpachetat frumos odata cu primele fire albe, Bagajul asta are multe buzunare, unele le desfaci pentru noi decizii, altele sa iti mai plangi o data viata care ai trait'o, sa iti amintesti suferinta si sa te mai torturezi putin, atunci cand se aproprie o furtuna in linistea vietii te duci acolo la masa sau scaunul sub care te ascundeai cand erai copil, cu siguranta era bine atunci...
    Dar nu am vorbit inca de buzunarul dezamagirilor, cand iti zici "stiam ca o sa se sfarseasca la fel" "asa s'a terminat si povestea cu Marcel si cea cu Gheorghe", renuntand sa vedem ca noi suntem altfel, ca au crescut numarul primaverilor din viata noastra si altfel arata soarele si copacii si florile.
   Nu stim sa traim fara sa posedam, de mici ni s'a spus sa punem deoparte, sa lasam ciocolata si pentru maine, sa traim cu frica ca poate maine o sa fim saraci, posedam masini, case, haine, un lung sir de numere in banca, prieteni pe facebook, amintiri, numerele sunt importante, intrebarea cea mai la moda e "Cate?". Suntem suma posesiunilor noastre. Oamenii cei mai obositi cara bagajele cele mai grele. Sunt oameni care toata viata stau si impacheteaza, nu fac nimic altceva decat sa inalte contul din banca pana il ajung cu scara. Nu am inteles niciodata cu ce ii incalzeste sa stie "ca au", ei mereu isi iau precautii in caz de boala, accident sau poate cineva le da foc la casa, casa in care oricum nu locuiesc, este de rezerva ca si cheile de la masina dar rezervele sunt importante pentru oamenii fricosi care nu stiu sa traiasca. La sfarsit , cand bagajele sunt prea grele de carat, renunta la ele si isi dau seama ca nu aveau nevoie de ele ca sa fie fericiti si atunci vine regretul, daca nu....vine un nepot si se ofera el sa le care bagajul in continuare, un nepot care nu o sa invete sa munceasca, sa se dedice , sa isi asume responsabilitatea, sa traiasca din propriul bagaj. O fraza dintr'o carte recent citita spunea " multumesc parintilor mei ca mi'au lasat o mizerabila mostenire".

    Putini oameni sunt feirciti la batranete , majoritatea au carat bagaje cu multe buzunare, poveri de care se puteau lepada. Din pacate pentru multi e prea tarziu.
   A poseda!...sau a poseda amintiri nu este o virtute, a face din fiecare zi o frumoasa amintire, este.

Cat despre mine, eu am ales sa calatoresc lejer si sa ma bucur de drumetie.


A.T.


Friday 5 February 2016

Cand respiri repede, respiri VIATA

 

 Cel mai greu e sa incepi sa scrii, sa pui jos primele 2 randuri, apoi totul curge ca apa unui rau. La fel este si in viata, cele mai grele sunt primele incercari, cand vezi cat de dulci sunt izbandele totul curge natural si ajungi sa iti vrei doza in fiecare zi.

   De vreo saptamana ma trezesc ianintea ceasului, sunt prea entuzismata sa traiesc ziua, sa-mi beau cafeaua,sa zambesc soferului din autobuz, sa iubesc, sa rad, sa muncesc, sa alerg, sa transpir, sa fac un dus cald, sa citesc o carte care nu ma lasa sa dorm....sa traiesc.

   Nu a fost mereu asa, pesimistii ar zice ca nici nu o sa fie, cei mai optimisti ar zice ca daca faci tot ceea ce depinde de tine iti poti lua un job cu norma intreaga, o visatoare ca mine stie in sufletul ei ca visele care le traiesti cu ochii deschisi au si ele momente de trezire, momente in care te intinzi pe patul depresiei, al suferintei, in care iti e prea greu sa mesteci o gura de mancare, cand  durerea iti face rani adanci, cand plansul nu te lasa sa adormi, cand dupa cateva ore de somn te trezesti in acelasi cosmar, cand te imbratisezi singur, cand inima te face sa pari un nebun.
    Din fericire am fost acolo si cea mai frumoasa izbanda este ceea ce astazi traiesc, ceea ce astazi simt, ceea ce astazi respir, cum as fi putut intelege , aprecia viata altfel? Ce nebun refuza lectia care te invata sa traiesti la maxim viata?

Ca o paranteza....
   Apoi a urmat perioada in care trecusem intr'un fel peste dar continuam sa vorbesc despre suferinta, sa ma leg de trecutul meu, sa ma identific cu el, sa-mi plang de mila, sa ma autocompatimesc si sa absentez in ficare zi din noua mea viata, mi-am pus intrebarile retorice, "are rost sa mai vorbesc despre trecut? are rost sa ma mai ancorez de el? mai sunt eu aceeasi persoana? mai simt eu aceeasi durere? chiar a vrut cineva sa imi faca rau? oare nu fiecare a ales calea sa spre fericire? oare eu as fi facut altfel? cine sunt vinovatii? merita sa iti traiesti cei mai frumosi ani asa? " La intrebari corecte, fapte concrete.
 
    Ieri in timp ce mergeam la munca simteam o raza de fericire in inima mea, aveam un zambet stampat pe fata, prima intrebare care mi-a venit in minte a fost daca am un motiv sa ma simt asa? Am derulat in minte ziua de ieri si planurile pentru maine, poimanine si totul parea normal, pentru ca nu suntem obisnuiti cu fericirea, cautam un motiv pentru A FI. Continuand drumul spre birou, mi-a mai venit un gand, a fost starea asta de fericire castigata, am luptat pentru ea sau a fost un dar divin? Daca astazi sunt sigura de ceva, sunt sigura ca  Nu EXISTA daruri divine fara munca omeneasca, fara ampreta ta personala ! Astazi respir repede si respir VIATA!

Friday 1 January 2016

Din culisele lui 2015. Marturisiri din 2016.




   Simteam nevoia sa scriu ceva care sa ramana ca pecete pentru anul 2015. De cateva seri nu reusesc sa adorm la prima incercare , mi se insiruiesc apoi cateva cuvinte in minte si peste vreo ora de navigat cu mintea in largul marii imi vine foame , cobor in bucatarie, mananc ceva dulce si apoi reusesc sa adorm. Da, stiu, gresit , inadmisbil, daca se intampla asta acum cateva luni a 2'a zi aveam mustrari de constiinta si ma certam pentru slabiciunea mea de a manca la ora aia, acum sunt mai buna cu mine, mai umana. Asta a fost o linie subtire trasa intre 2015 si 2016.

   Anul 2015 pentru mine a fost anul realizarilor si al schimbarilor majore, m-am pus pe mine si cariera inainte de toate, pe primul loc, chiar daca a trebuit sa fiu rea, egoista si cateodata obraznica. A fost anul in care am facut sacrificii, in care am sacrificat ceea ce eram pentru ceea ce am vrut sa fiu si am reusit. A fost deasemea anul care mi-a demostrat ca nimic nu poate sta impotriva ambitiei, vointei si dorintei arzatoare a unei om, ca putem reusi aproape orice daca ne propunem. Cred cu tarie ca singurul lucru care se opune unei schimbari care vrem sa o facem este frica, frica de a fi puternici, frica de a reusi, nu stim sa ne comportam ca Oameni Mari si atunci ramanem mediocrii ocupand o pozitie sub nivelul cunostintelor noastre, fiind totusi cel mai tare dintr-o echipa fara valoare. Un om puternic nu se teme sa fie mic, umil, invatacel.

   La inceputul lui 2015, am scris vreo 40 de puncte, pe o foaie galbena care credeam eu ca am ascuns-o bine. Cum m-am mutat din Italia si camera mea a fost ocupata de mami , a avut ea grija sa "dea peste ele". Mi-a fost putin ciuda pentru ca sunt destul de sincera cand scriu liste de genul, dar atunci cand vorbeam la telefon si mi-a spus "iti amintesti lista care ai facut-o pentru 2015?", "am citit cateva puncte (cateva, fie vorba) si le-ai realizat pe toate". M-am bucurat in sufletul meu, am inteles ca necitind lista timp de un an am fost totusi in stare sa-mi pastrez deciziile luate atunci, sa-mi urmaresc obiectivele, sa fiu credincioasa mie insami. Am scris asta ca o invitatie sa scrieti o lista pe o hartie sau in mintea voastra care sa va fie ca un juramant pentru acel an, este o motivatie si noi ca oameni avem nevoie de aceste mici lucruri ca sa ne tinem de treaba.

   Schimband putin traiectoria, asta e o stire de ultima ora si pentru mine.
Anul 2016, 1 ianuarie, orele 9, ma tot foiesc in pat, parca lipseste cineva. Acel cineva sa te tina in brate, sa iti spuna buna dimineata si intr-un caz fericit sa-ti aduca si micul dejun la pat. E greu sa gasesti o persoana compatibila sentimental, fizic si intelectual si chiar daca se gaseste una la 100 de ani si cel mai probabil tu mori pe la 80, ea EXISTA! Eu nu stiu daca sunt in cautare...poate doar in asteptare si spunand asta ma intorc la a fii umana, este frumos si este important sa faci liste, sa ai realizari, sa lucrezi la un fizic cu care sa fii in armonie, sa iti contruiesti o cariera dar...dar este si mai frumos sa faci liniste in sufletul tau, sa ii dai de mancare, sa te opresti pentru un moment din agitatia de "a face" si sa intri in starea de "a simti", sa iti dai dreptul de a fii sincer cu tine insuti, sa iti recunosti golul interior fara frica de a fii judecat un om slab. Slabicunea este exact opusul , este frica de a simti si trai liber.

   Nu imi prea place sa fac urari, pentru mine sunt doar clisee fara valoare. Cu siguranta cateva cuvinte spuse din suflet si spuse la momentul potrivit,  nu doar de anul nou si de Craciun. valoreaza mult mai mult,

Ok, dragii mosului, acestea fiind spuse va doresc un singur lucru anul asta: Fi-ti fabulosi si traiti la maxim viata ca e frumoasa tare!!!

Am zburat ..la prorpiu si la figurat.

Amelia Tundrea
 

Ce am realizat până la 30 de ani

Mă apropii cu pași repezi de 30 de ani. Este primul prag din viață pe care chiar îl simt ca un prag. La 20 mă uităm doar înainte, acum mă ...