Am mers acasa in Romania sa imi vad familia, am stat o saptamana in Timisoara, timp in care m-am jucat cu nepotelul, am povestit vrute si nevrute cu matusa-mea si vara-mea, am mancat de la slaninuta pana la papanasi, "di tati" si m-am vazut cu prieteni vechi pe care nu-i vazusem de mult.
Dupa o saptamana de rasfat in Romania am zburat inapoi la Roma unde am petrecut cateva zile cu mami, am pierdut nopti la un pahar de vin povestind tot ce se adunase de povestit, am stat afara pe veranda la cafeaua de dimineata, am practicat yoga si am mers de cateva ori la mare, zile in care am citit si am terminat cartea Norwegian Wood de Murakami, carte care , cumva, mi-a aratat ca tineretea are acelasi miros pentru toti, ca in rutina de fiecare zi, o data la ceva timp se intampla sa intalnesti suflete speciale care o sa ramana imprimate in memoria ta pentru totdeauna, deasemenea, am mancat si m-am degustate cu multe dintre mancarurile locale de care imi era dor, m-am relaxat si chiar mi-am dat voie sa ma plictisesc. Nu am alergat deloc, nu am scris si nu m-am gandit la munca. Am luat o adevarata pauza de la activitatile mele zilnice care devenisera o rutina.
Si totusi...
Luna iulie a fost o luna foarte agitata pentru mine, m-am simtit inundata de confuzie, agitata, nervoasa, irascibila si desori trista. Nu zic asta pentru a aproba stari si sentimente negative dar sunt sigura ca toti le simtim la un moment dat si in mod special cand ne oprim din activitatile noastre zilnice care "ne ocupa tot timpul", chiar si timpul necesar pentru a ne intreba "cine suntem, unde suntem, ce vrem, cum simtim, ce gandim? ".
M-am trezit de multe ori plangand pentru ceva sau pentru nimic, m-am simtit invaluita intr-o membrana invizibila care avea o culoare diversa de cea a aurii mele proprii, mi-am pus intrebari si am gasit raspunsuri la unele, la unele inca le caut.
Unii prieteni zic ca asa e viata de om matur si trebuie sa ma prefac cumva ca nu se intampla, sa merg ma departe sau ca e o criza normala inainte sa atingi varsta de 30 de ani, ca incep sa ma maturizez sau varianta pe care mi-am zis-o eu ...ca sunt emotiva si plangacioasa.
Dar stiti care e raspunsul meu, stiti care e situatia ? Situatia sta in felul urmator, traim in 2018 si asta ne ocupa mult timp sau tot timpul, nu ne deconectam si in acelasi timp nu ne exprimam. Mi-e greu sa scriu chiar si acest post deoarece pe facebook, pe instagram si in viata reala modelul de azi e sa fim fericiti si zen, vedem poze pline de entuziasm, prietenii eterne, mancare gustoasa si frumos aranjata in farfurie, haine din ultima colectie, zambete orbitoare, catelul perfect, familia perfecta, viata perfecta. Eu nu sustin nici modelul zen si nici starile depresive, nici falsa eterna fericire, sustin autenticitatea, sustin stilul de viata sanatos, mental, fizic si emotional. Viata nu e perfecta si aratand doar o parte a ei pe canalele de socializere ne face pe toti sa fim confuzi, sa facem comparatii si sa nu mai relationam intr-un mod simplu si deschis.
De ce oare atunci cand simt sa zic "La naiba!" nu o zic, asta ma intreb? Cand doamna aia de la chiosc mi-a vorbit urat si m-a iritat de ce trebuie sa intorc si celalalt obraz? Cand domnul ala mi-a taiat calea fara sa se asigure si m-a enervat de ce trebuie sa raman calma? Cand tipul ala care iti palce e un nesimtit, de ce sa fiu eu simtita?
Eu vad o presiune sociala in care trebuie sa fim din ce in ce mai calmi, mai puri, mai aproape de rai, mai zambitori, mai ...perfecti. Nu mai avem voie sa ne enervam dar avem voie sa crestem nivelul de stres la cote maxime si sa ne imbolnavim pe baza nervoasa, sa ne creasca tensiunea, avem voie sa acumulam de toate de la toti, sa tinem lucruri in noi, sa ne simtim un vulcan pe dinauntru doar pentru a parea ceea ce vor altii sa fim.
Si raspunsul mi-a venit din natura, in timp ce priveam valurile agitate ale marii, vantul salbatic si nisipul care mi se inghesuia in nari si il simteam printre dinti.
Si nu imi convenea deloc, as fi vrut sa ma enervez dar nu aveam cu cine, as fi vrut sa bat vantul, sa adun tot nisipul si sa-l inghesui undeva si marea, marii i-as fi spus sa taca si sa o lase mai moale cu valurile mari care nu ma lasau sa inot, intr-un cuvant as fi facut ordine daca as fi putut dar nu am putut pentru ca natura face ce o taie capul! Natura poate sa treaca de la ras la plans, poate sa fie razvratita, salbatica, capricioasa, mareata, indrazneata, trista, fericita si in toate starile ei, natura este absolut minunata!
Noi in schimb ce facem cand ne enervam ca marea in valuri, ne certam si ne judecam pentru ne permitem sa simtim furie? Ce facem cand respiratia noastra se accelereaza ca vantul salbatic si ritmul cardiac creste si ne vine sa plangem? Plangem si mai tare pentru ca ne perimtem sa plangem? Ce facem cand in jurul nostru aerul se transfrma intr-un vartej de nisip? Incercam si fim calmi si sa linistim apele.
Cateodata sau poate deseori cand ai nevoie sa zici " La naiba" " Eu pot" " Sunt un car de nervi" "N-am chef" " Esti un nesimtit" "Pana aici" "Nu permit" "Du-te-n puii mei" zi-o! zi-o fara sa te simtit vinovat, zi-o pentru ca meriti, zi-o pentru ca si oamenii buni au limite si pentru ca oamenii buni subestimeaza rautatea oamenior rai. Zi-o pentru ca meriti sa te simti liber!
