Thursday 7 April 2016

Din Cufarul cu Amintiri

    Stateam pe o banca in fata casei si priveam cum cerul incepea sa isi schimbe culoarea, cativa nori abia luau forma si acoprerau razele de soare, se ridica putin din  praful de pe ulite si se simtea o adiere usoara, placuta, cand soarele se ascundea de tot si norii inlocuiau albul cerului stateam si ma uitam cu ochi de copil la furtuna ce avea sa vina, nu mi-a fost niciodata frica, atat timp cat era lumina. Obisnuiam sa stau pe banca pana cadeau primii stropi. Am intrebat'o pe mami nu o data cum era ziua in care m-am nascut , mereu am simtit vremea aceea ca fiind ceva al meu, special, simteam ca imi linistea sufletul, ma punea pe banca, cuminte si senina, nu ma lasa sa gandesc, ci doar sa simt, se apropria o furtuna iar eu ramaneam calma, cu toate simturile vii. Raspunsul mamei mele era mereu acelasi, te'ai nascut la 4:50 dimineata si era noaptea. Poate noaptea aceea norii ascundeau stelele si furtuna era aprope dar nimeni nu stia...dar pentru mine era prima mea amintire.

   Bunicul meu obisnuia sa imi povesteasca multe despre ispravile lui, niciodata nu m-am simtit iubita de el dar totusi obisnuiam sa merg des pe la ei, ma bucura gandul ca le pot darui din timpul meu, din bucuria mea,  din tineretea mea,  vroiam sa ma fac iubita, apoi am realizat ca pana si iubirea este o alegere.
   Il ascultam asa cu drag cand imi povestea cum a negociat sa cumpere pamantul pentru casa noastra si cum facea chiar el caramida pentru casa, cum se ducea la sarbi, de care ne desparteau cateva talpi de Dunare si aducea mancarea care in vremea aceea nu se gasea la noi,  avea un obicei sa isi tina degetele impletite si policii ii invartea unul in jurul altuia, se uita des inspre usa cand vorbea si zambea. Imi placea sa fac cate o gluma si sa il fac sa rada. Cand facea ceva bun de mancare, cateodata, daca nu era bunica acolo, ma striga si imi dadea sa incerc, nu eram obisnuita cu placinta de malai cu jumari dar totusi incercam  si ii ziceam ca e buna, adevarul e, cum zice mami, ca mereu am preferat carnea. Amintirea asta e foarte strans legata de casa unde am crescut , casa unde am trait pentru 18 ani si de care acum nu ma mai aleaga nimic...doar amintirile.


   Amitirile sunt ceva ce luam cu noi cand plecam, bagajul sufletului impachetat la gramada an dupa an, si despachetat si reimpachetat frumos odata cu primele fire albe, Bagajul asta are multe buzunare, unele le desfaci pentru noi decizii, altele sa iti mai plangi o data viata care ai trait'o, sa iti amintesti suferinta si sa te mai torturezi putin, atunci cand se aproprie o furtuna in linistea vietii te duci acolo la masa sau scaunul sub care te ascundeai cand erai copil, cu siguranta era bine atunci...
    Dar nu am vorbit inca de buzunarul dezamagirilor, cand iti zici "stiam ca o sa se sfarseasca la fel" "asa s'a terminat si povestea cu Marcel si cea cu Gheorghe", renuntand sa vedem ca noi suntem altfel, ca au crescut numarul primaverilor din viata noastra si altfel arata soarele si copacii si florile.
   Nu stim sa traim fara sa posedam, de mici ni s'a spus sa punem deoparte, sa lasam ciocolata si pentru maine, sa traim cu frica ca poate maine o sa fim saraci, posedam masini, case, haine, un lung sir de numere in banca, prieteni pe facebook, amintiri, numerele sunt importante, intrebarea cea mai la moda e "Cate?". Suntem suma posesiunilor noastre. Oamenii cei mai obositi cara bagajele cele mai grele. Sunt oameni care toata viata stau si impacheteaza, nu fac nimic altceva decat sa inalte contul din banca pana il ajung cu scara. Nu am inteles niciodata cu ce ii incalzeste sa stie "ca au", ei mereu isi iau precautii in caz de boala, accident sau poate cineva le da foc la casa, casa in care oricum nu locuiesc, este de rezerva ca si cheile de la masina dar rezervele sunt importante pentru oamenii fricosi care nu stiu sa traiasca. La sfarsit , cand bagajele sunt prea grele de carat, renunta la ele si isi dau seama ca nu aveau nevoie de ele ca sa fie fericiti si atunci vine regretul, daca nu....vine un nepot si se ofera el sa le care bagajul in continuare, un nepot care nu o sa invete sa munceasca, sa se dedice , sa isi asume responsabilitatea, sa traiasca din propriul bagaj. O fraza dintr'o carte recent citita spunea " multumesc parintilor mei ca mi'au lasat o mizerabila mostenire".

    Putini oameni sunt feirciti la batranete , majoritatea au carat bagaje cu multe buzunare, poveri de care se puteau lepada. Din pacate pentru multi e prea tarziu.
   A poseda!...sau a poseda amintiri nu este o virtute, a face din fiecare zi o frumoasa amintire, este.

Cat despre mine, eu am ales sa calatoresc lejer si sa ma bucur de drumetie.


A.T.


Ce am realizat până la 30 de ani

Mă apropii cu pași repezi de 30 de ani. Este primul prag din viață pe care chiar îl simt ca un prag. La 20 mă uităm doar înainte, acum mă ...