Era o zi calda de vara, asta imi amintesc cu siguranta. Era una dintre acele zile cum nu sunt multe in viata, in care nu iti amintesti data dar poti simtii inca emotia zilei.
Vara aceea ca si verile de dinainte munceam incontinuu cu doar o zi libera pe luna. La restaurantul unde lucram ca si ospatara se muncea mult in timpul sezonului cald, incepand primavara devreme si continuand pana toamna tarziu. Fiind localizat in Castelli romani, zona foarte apreciata de turisti dar si de locali, vara era mereu multa lume si restaurantul era intodeauna plin. Restaurantul era deschis doar pentru cina, incepeam pe la 5 dupamasa si terminam in functie de ultimii clienti la 12, 1 noaptea.
Cred ca nu exagerez daca spun ca era unul dintre cele mai full restaurante din zona si pe buna dreptate asa ca daca se nimereste sa fiti prin zona, faceti o vizita si mentionati de mine :)) Restaurantul se numeste Pinocchio si e in Frascati, Castelli Romani.
Desi castigam destul de bine eram obosita sa muncesc cate 3 saptamani fara zile libere. Orarul meu de munca nu imi permitea sa ies seara, iar majoritatea prietenilor mei aveau un job cu program normal si nu prea reuseam sa ii vad. Duminicile in care mami era libera mergeam la mare. Ca sa mergem la mare ne trezeam la 6 dimineata si pe la 2 trebuia sa ne intoarcem, asa aveam destul timp sa ajung la munca la 5. Au fost multe sacrificii, dar problema fundamentala statea in faptul ca nu imi placea ceea ce fac.
Stransesem suficienti bani incat sa imi permit cam orice moft al varstei si totusi nu reuseam sa ma mai bucur de ei. In acelasi timp vedeam situatia asta ca pe una fara iesire. Am incercat sa aplic la multe alte locuri de munca dar situatia economica la momentul actual in Roma nu era in favoarea mea. Salariile erau mult mai mici decat castigam eu la Pinocchio si programul de munca multe ori era la fel ori mai lung.
Aveam o diploma in Ecologie si stiintele naturii dar nici asta nu m-a ajutat in niciun fel, stiti voi, nu ai experienta, nu ai nimic.
Am inceput sa invat italiana din prima luna in care m-am mutat in Roma, aveam un morman de carti, reviste, dictionare si am reusit in primele 6 luni sa invat limba italiana aproape fluent. Vorbeam si engleza dar nu fluent.
In acea zi calda de vara, mami a batut la usa camerei mele. A intrat si deja vedeam pe fata ei o expresie altfel. S-a aruncat langa mine pe pat si mi-a dat telefonul sa citesc un anunt. Era un anunt pe internet in care scria ca Ryanair sustine un interviu in Roma pentru jobul de stewardesa. Aproape am ras si am simtit ce simt de fiecare data in fata unei confruntari, ca nu sunt suficient de buna. Primul gand a fost ca ziua in care avea sa fie interviul o sa lucrez si apoi m-am gandit ca nu vrobesc engleza suficient de bine incat sa am un interviu cu proba scrisa si orala in limba engleza. M-am gandit apoi ca nu am experienta dar nu m-am gandit deloc ca exista o sansa sa schimb ceva. Eram speriata inainte de toate, sa nu ma fac de rusine, printre toti acei oameni care, credeam eu, vrobesc engleza la perfectie si sunt mult mai potriviti pentru job decat eu sunt. Asa mi s-a spus de mica, sa nu ma fac de rusine, de parca asta era principul care statea la baza vietii mele de copil si mai tarziu de adult. Mami mi-a zis sa merg, sa incerc, sa fac tot posibilul sa schimb lucrurile din viata mea care nu imi plac. Am ascultat-o, am mers, eram atat de disperata incat as fi incercat orice chiar si cu riscul de a ma face de ras.
A ajuns ziua interviului. A fost prezentat ceea ce presupune jobul de stewardesa, care este salariul, cat dureaza trainingul si mai ales care sunt regulile. Fiecare companie vine cu diverse reguli iar Ryanair vine cu multe reguli.
Aveam emotii la fel de mari celor de dinaintea examenelor de la facultate. Dupa toate prezentarile aferente, a urmat proba scrisa de engleza, proba pe care eram aproape sigura ca nu o sa o trec, la fel cum am fost sigura ca nu o sa trec examenele din facultate sau la fel cum am fost sigura ca nu o sa trec peste situatiile dificile din viata. E bine ca abordez viata cu atata neincredere pentru ca deseori reuseste sa ma surpinda placut.
Cand persoana care a verificat lucrarile a iesit afara si a inceput sa strige numele candidatilor care au trecut proba am ciulit urechile la fiecare nume cu speranta ca urmatorul va fi al meu. Si unul dintre acele nume a fost al meu. A urmat apoi proba orala. Nu stiu daca avusesem inainte o conversatie atat de lunga in engleza. Avusesem cateva conversatii la restaurantul unde munceam cu clientii straini dar niciodata un interviu in engleza. Am intrat tematoare, putin timida si cred ca am vrut sa par retrasa si sa scap repede dar nenea acela, cu parul alb si zambetul larg. Expresia lui de bunic relaxat si usor amuzat probabil de fata mea care exprima frica, m-a linistit, a vorbit clar si m-a facut sa ma simt in largul meu. Am reusit sa fiu eu, deschisa, zambitoare, relaxata si m-am asigurat sa transmit mesajul pe care mi-l doream, sa calatoresc, sa descoper, sa imi schimb viata la 360 grade si sa fac parte din echipa Ryanair.
Am ajuns acasa extenuata dar fericita. In sfarsit facusem ceva pentru mine, in directia in care vroiam sa imi schimb viata. Imi doaream mult sa calatoresc, sa cresc, sa invat, sa vad locuri noi sa cunosc oameni noi si mai ales sa nu mai lcurez intr-un restaurant.
A durat 6 saptamani pana am primit raspunsul la interviu. Am inceput sa plang de fericire. Nu stiu de cate ori am plans de fericire in viata dar acesta a fost unul dintre acele momente. Am sunat cei mai apropiati prieteni sa impart bucuria. Seara, ca in toatele celalate seri am mers la munca, as fi vrut sa imi dau demisia atunci dar asteptam sa aflu mai intai data de incepere a trainingului. Timpul incepuse sa se scurga tot mai incet, ca ultimele ore la munca intr-o zi de vineri. Mi-am verificat emailul in fiecare zi, mai bine zis in fiecare ora. Asteptam vesti dar si speram sa nu scrie in acel email ca am baza in Londra. Citisem ca Londra are cele mai mici salarii si e un oras foarte scump. Amuzant sau nu, Londra a fost raspunsul pe care l-am citit in emailul mult asteptat.
Inainte de a ma muta in Londra a trebuit sa parcurg trainingul de 6 sapatamani, tot in engleza, care daca parcurs cu succes ma atesta ca si asistenta de zbor de catre Autoritatea de Aviatie Civila. Trainigul a fost sustinut in Germania, aproape de aeroportul Frankfurt- Hahn. Au fost 6 saptamani lungi, cu multe examene si mult stress dar cred ca au fost saptamanile cele mai frumoase pe care le avusesem in ultimii ani. Sentimentul ca fac ceva pentru mine, dorinta mea de a creste si visul meu de a calatorii imi dadeau, la propiu, aripi sa zbor. Am legat pe parcusrsul trainingului nenumarate prietenii cu oameni din toata Europa si nu numai. Eram toti conectati la acelasi nivel. Eram legati prin puterea viselor, prin aceleasi dorinte ale inimii si prin nebunia de a ne schimba viitorul. Toti visam cu ochii deschisi si toti ne vedeam purtand pentru prima data in viata uniforma de stewardess si aripile atasate uniformei. Dupa 6 sapatamani a ajuns si ziua absolvirii in care ne-am vazut visele implinite. Astazi pozele inca aprind in mine toate emotiile pe care le-am avut in aceea zi.
Am ajuns si in Londra, pentru prima data in viata. Cu 2 valize mari, speranta de mai bine si pofta mare de aventura. Londra fiind cea mai mare baza pe care Ryanair o are, multi dintre prietenii mei de la curs au fost repartizati cu mine si pot spune ca atat timp cat am fost toti in Ryanair, am avut o mare familie cu care am impartit multe momente frumoase sau mai putin frumoase. Uitandu-ma acum in spate inceputul in Ryanair nu a fost usor, chiar deloc si nu ar fi o companie pe care as recomanda-o dar pentru mine si multi altii a fost compania de lansare, compania mama. Am lucrat pentru Ryanair putin mai mult de un an si recunosc ca spre final abia am asteptat sa plec, asta ca sa intelegeti din nou cum vedem noi lcururile, iarba vecinului e mereu mai verde.
Am terminat perioada in Ryanair cu un car de aventuri la care ma gandesc cu drag. Am vizitat multe tari in Europa si cateva in afara Europei in acea perioada si ca un pui de pasare care incepea pentru prima oara sa zboare, acesta a fost doar inceputul explorarilor pe care aveam sa le fac mai tarziu.
No comments:
Post a Comment