Stau printe oameni dar sunt absentă, nu reușesc să ascult. Acel strigăt are ecou. E un urlet continuu căruia eu îi opun rezistență. Oare de ce nu las totul, de ce mă împotrivesc?
Sunt un om al rezultatelor dar oare aceste rezultate au impact la nivel mondial? Poate planeta trăi fără ele? Sigur că poate. Argumentele contra cântăresc dublul argumentelor pro.
Mă simt ca o pisică care aleargă după șoareci deși are mâncare în farfurie. Ea trebuie să vâneze. Satisfacția prăzii.
Împotrivirii îi ofer respectul cuvenit, veșnic prezentă. Mă urmărește ca o umbră.
Dimineața, mă spăl pe dinți. merg la alergat, îmi beau cafeaua, verific emailul, toate automatisme. Sunt prezentă, dar nu sunt.
Când eram mică mă jucam pe afară până pierdeam noțiunea timpului. Îmi place să pierd noțiunea timpului. Mami mă întorcea la realitate când striga ”hai la masă”. Pot să mă joc din nou?
E scump să așez pe hârtie ceea ce mi-ar plăcea, ceea ce nu-mi place, dealtfel, fac cu ușurință. Dacă dau greș, nu am nimic de pierdut. Și apoi mai e sentimentul de ”ce zice lumea” ”cum mă percep oamenii”?
Da, asta e, nu vreau să lupt pentru că e posibil să pierd. Șoricelul poate fi mai isteț ca mine. Să câștigi nu însemnă doar să muncești mult. Strategia accelerează procesul.
Și totuși, ceasul ticăie, astăzi mai puternic ca ieri și mâine mai puternic ca azi. Astăzi am reușit, m-am așezat și am așezat cuvinte. Sunt pasionată de cuvinte așezate la locul lor sau chiar dezordonate într-o perfectă ordine, de experiențe. povești, basme, romanțe.
Vreau să scriu povestea mea. Să aud din nou ”hai la masă”.
Așa arată șoricelul meu.
Cu drag,
Amelia
No comments:
Post a Comment